Cum „văd” persoanele lipsite de vedere cu ajutorul sunetelor sau despre echolocație.

Un subiect mai puțin abordat este cel legat de compensarea unui handicap senzorial printr-un alt simț. În ultimele decade, cercetările în această direcție au fost destul de fructuoase și au dus la niște descoperiri surprinzătoare. Unele dintre ele sunt legate de compensarea simțului vederii cu simțul auzului. Unul dintre modurile în care se realizează această compensare este prin fenomenul numit ecolocație.

Termenul ecolocație a fost inventat in 1940 și a fost folosit pentru prima dată în articolul științific „Ecolocație de către orbi, lilieci și radar”. Fenomenul constă în abilitatea nevăzătorilor de a-și folosi auzul pentru a înțelege mediul înconjurător și a pus pe gânduri neuro-cercetătorii făcându-i să se întrebe de ce această abilitate este mai dezvoltată la acest gen de persoane decât la persoanele care nu suferă de această afecțiune.

O poveste cunoscută legat de acest fenomen este a lui Ben, un puști, care la doar 2 ani, din cauza unui cancer ocular, și-a pierdut ambii ochi și, odată cu aceștia, șansa de a mai vedea vreodată. De la vârsta de 4 ani, Ben a început să își dezvolte o abilitate pentru a reuși să se ghideze în spațiu, mai precis acesta se folosea de ecouri și de sunete reușind să localizeze mașinile, ușile deschise, oamenii etc. Pe scurt, Ben, la fel ca mii de alți nevăzători din întreaga lume, s-a folosit de ecolocația.

Cum reușesc orbii să dezvolte această aproape incredibilă abilitate? Totul constă în impresionanta adaptabilitate a creierului uman. De fiecare dată când învățăm ceva  nou, o abilitate, o deprindere, sau ne modificăm obiceiurile, structura fizică a creierului se schimbă. Neuronii sunt celulele responsabile cu procesarea rapidă a informațiilor în creierul nostru, aceștia sunt interconectați între ei într-o rețea de câteva sute de miliarde de celule nervoase, această rețea schimbându-și forma constant, neuronii conectându-se și deconectându-se unul de celălalt tot timpul. Neurologia numește acest lucru plasticitatea creierului, asemănând creierul cu plasticul datorită abilității lui de a crea forme noi și de a le reține. Neuroștiința credea că diferite părți ale creierului sunt predeterminate pentru a îndeplinii funcții specifice, dar această paradigmă a fost desființată odată cu noile studii. Fiecare parte a creierului poate primi inițial câte o sarcină specifică; de exemplu, partea din spate a creierului nostru, numită „cortex vizual”, se ocupă de obicei de vedere. Acel teritoriu poate fi realocat unei alte sarcini, neexistând nimic special în legătură cu neuronii din cortexul vizual, aceștia fiind pur și simplu neuroni care se întâmplă să fie implicați în procesarea formelor sau culorilor la persoanele care au ochii funcționali. La persoanele care nu au ochii funcționali, acești neuroni se pot reorganiza pentru a îndeplinii alte sarcina, formând așadar noi conexiuni. Creierul ne-a fost înzestrat cu flexibilitate, astfel fiind capabili să ne adaptăm diferitelor circumstanțe. Creierului  ne permite învățarea, memorarea și capacitatea de dezvoltare a noi abilități. În cazul lui Ben, creierul acestuia a reprogramat neuronii din cortexul vizual pentru a îndeplini alte funcții. Așadar, Ben avea mai mulți neuroni disponibili pentru a face față informațiilor auditive, această putere crescută de procesare permițându-i să interpreteze undele sonore în detaliu, mult mai amănunțit decât un om cu cortexul vizual ocupat cu îndeplinirea de funcții specifice văzului. Super-auzul lui Ben demonstrează o regulă generală și anume că, cu cât un anumit simț are mai mult teritoriu cerebral, cu atât acesta poate să funcționeze mai bine.

Speram ca in viitor studiile despre ecolocație, și mai ales despre incredibila plasticitate a creierului uman, ne vor spune mai multe și ne vor ajuta să înțelegem mai bine aceste fenomene și, odată cu aceasta, grozava putere a minții umane.

Pentru mai multe informații puteți consulta următoarele surse: (1) (2).