Dragoș Călin, este unul dintre actorii Teatrului Municipal BM și membru fondator al Artspot BM unde predă cursuri de actori elevilor, studenților și chiar adulților. Acesta a urmat studiile la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași iar în prezent își face masteratul în Arta regizorului la Universitatea de Arte din Târgu Mureș.
Reporter: Când și de unde a apărut pasiunea ta pentru artele teatrului; ce înseamnă pentru tine personal teatrul?
Dragoș Călin: În perioada adolescenței a venit o actriță la liceul la care studiam și a înființat o trupă de teatru. A fost un proiect UE care a înființat trupe de teatru în toate liceele din oraș. A fost drăguț că UE a avut mai multă grijă de noi decât țara noastră. Am fost la festivaluri și am jucat în spectacole iar dintr-un băiat care nu era prea plăcut de profesori am devenit chiar apreciat de aceștia.
R.: Ai studiat la Universitatea de Arte din Iași. Ce te-a motivat să alegi această meserie și să vrei să devii dintr-un oarecare privitor pasionat chiar tu actorul de pe scenă?
D. C.: A fost o întâmplare, am zis: hai să încerc, am dat la facultate, am intrat și mi-am dat seama că asta vreau să fac și am făcut-o.
R.: După ce ai absolvit Universitatea din Iași ai început să profesezi direct în cadrul teatrului din Baia Mare sau ai lucrat inițial în cadrul altor trupe din țară? De ce Baia Mare?
D.C.: Cum am terminat facultatea am primit două telefoane, unul de la Bacău și unul de la Baia Mare. În domeniul actoriei este foarte greu să găsești un post la un teatru. Acum mulți ani te repartizau ei. Acum foarte puțini au norocul să-și găsească un loc iar eu am fost fericitul student care a primit două oferte.Am ales Baia Mare căci este mai departe de casă, am dorit să schimb zona iar între Bacău și Botoșani nu este mare distanța. Cum nu cunoșteam pe nimeni aici în oraș am zis, perfect, numai bine pentru drumul spiritual.
R.: De ce este așa greu pentru un proaspăt absolvent de actorie să găsească un post liber la un teatru de stat?
D.C.: Sunt foarte puține locuri. În Baia Mare sunt puțin peste 20 de actori, extraordinar de puțini. Sunt foarte multe domenii care nu necesită un număr mare de persoane și totuși sunt sute de posturi, iar când vine vorba de ai noștri politicieni, primul loc de unde taie fonduri este zona de cultură.
R.: Pe lângă cariera de actor în cadrul teatrului municipal, ești si președinte fondator al proiectului Artspot BM. De unde inițiativa pentru acest proiect și ce implică mai exact acesta?
D.C.: Venisem la teatru cu foarte mult chef de muncă dar cum eram nou apărut nu jucam în multe spectacole. Spectacolele se fac pe parcursul vremii iar ca să ai multe trebuie să treacă vreo doi trei ani. Cum mi-am dorit foarte mult să fac teatru am zis hai să îmi fac o trupă de teatru să ofer și altora șansa pe care am avut-o. Eu tot timpul mă gândesc că dacă am primit ceva de la viață trebuie să dau și eu ceva înapoi. Nu primești așa pur și simplu că meriți sau îți dă destinul, primești pentru că trebuie să și dai. Prin urmare am zis să dau și eu ce am primit, am mers la Colegiul Național Gheorghe Șincai unde atunci era director domnul profesor Cristian Heuberger care a fost extraordinar de deschis. I-am zis ce vreau să fac și a zis „Da, puteți începe de mâine”,și așa a început prima trupă.
R.: Cum te-ai descurcat la început? Ți-a fost greu să găsești sprijinul necesar, atât financiar cât și moral? Ce greutăți ai întâmpinat la realizarea acestuia?
D.C.: La început nu au fost fonduri. Singurul sprijin pe care l-am cerut l-am și primit a fost o sală unde să pot repeta cu elevii după ore.
R.: Care este atitudinea publicului, tânăr si nu numai, în legătură cu proiectul? Cei din public s-au arătat interesați să participe de la început? Dar acum?
D.C.: La început au fost reticenți. Nu știau ce este teatrul. Deseori se întâmplă un lucru foarte nociv, anume că ei fac teatru cu profesorii la școală, aceștia nu știu teatru, ei crezând că teatrul înseamnă doar să spui niște replici. Lucrurile s-au schimbat după ce am pus în scenă primul spectacol, a început să umble vorba că „facem teatru nu ca la profesoară”.
R.: Ce planuri de viitor ai în legătură cu acest proiect, unde crezi ca va ajunge pe viitor si ce aspirații ai în legătură cu acesta?
D.C.: Rând pe rând, după ce am realizat primul spectacol, s-au prezentat foarte mulți tineri la următoarele preselecții iar eu am zis că nu lucrez cu mai mult de 12 elevi. Chestia asta cu 30 de elevi la un profesor este o prostie, nu înveți nimic. Fiind foarte mulți, am mers la colegii mei de la teatru care au început să preia și ei fiecare câte o trupă. Cum toate astea s-au făcut, pasul următor și firesc pe care încercăm să îl înfăptuim de vreo 2 ani este să ne găsim o sală mare undeva prin zona centrului vechi și să ne deschidem propriul teatru independent pe lângă care tinerii noștri să crească și să se dezvolte.
R.: Cum a fost afectat de pandemie acest proiect? Dar spectacolele de la Teatrul Municipal și implicit cariera ta?
D.C.: Pandemia ne-a pus pe pauză. Nu am vrut să încălcăm regulile, nu am vrut să ne întâlnim pe ascuns. Când s-a dat voie din nou să ne revedem, elevii au venit mult mai responsabili, cu mult mai doritori fiindcă timpul petrecut acasă i-a făcut să-și dea seama cât de mult îi ajută teatrul. La noi partea cu spectacolul este o parte foarte mică din lucru și nici măcar nu este ținta principală. Nu pentru spectacol se vine aici, ci pentru munca de a căuta în intimitățile tale și de a reuși să scoți la lumină ce se află în sufletul tău, în capul tău, prin teatru. Aceasta este o muncă extraordinar de sănătoasă, mai ales la vârsta liceului.
R.: Ce ai făcut tu dar si ceilalți actori și membrii ai acestor proiecte pentru a depăși perioada de criză ?
D.C.: La teatru nu s-au jucat deloc spectacole, dar am repetat foarte mult online. Este foarte greu căci noi lucrăm de aproape și nu funcționează cu ecrane. Când s-a redeschis teatrul, noi într-o săptămână am avut spectacolul gata pregătit. La un spectacol de obicei se lucrează două luni, dar fiindcă am repetat foarte mult online într-o săptămână am reușit să-l pregătim.
R.: Este domeniul artistic suficient de sustenabil sau pe lângă artă ai nevoie si de un job “real” ?
D.C.: Nu este, nu este sustenabil. Fiecare actor își mai găsește alte proiecte exterioare, alte lucruri de făcut. Poți trăi dar nu poți avea o familie iar dacă îți apare un copil, mori și tu și el și nevasta și toată lumea cu salariul de actor. Dacă îți găsești activități extra, da, această profesie este sustenabilă, dar dacă nu, cred eu, este foarte greu.
R.: Ce recomandări ai pentru pasionații de această artă, respectiv tinerii actori sau viitorii actori? Ce sfaturi le-ai da și în legătura cu ce i-ai avertiza?
D.C.: Când un tânăr îmi spune că vrea să dea la teatru îi spun să se gândească foarte, foarte bine. Să-și facă o listă cu prioritățile în viață și dacă pe primele 3 locuri nu este teatrul să încerce altceva fiindcă este o profesie căreia trebuie să îi dai foarte, foarte mult. Noi trebuie să fim la șase, șapte seara cum este fiecare om la zece, unsprezece dimineața, perfect fresh. Actorul trebuie să poată dansa, cânta, alerga, să transmită o energie de parcă tocmai acum s-a trezit, iar să ai energia asta la șapte seara după o zi de muncă este foarte greu. E mult sacrificiul pe care trebuie să-l oferi. Iar legat de partea salarială, din start dacă te faci actor știi că nu trebuie să te gândești la bani. Trebuie să te gândești la arta ta și la cât ai de muncă toată viața pentru ea. Dacă vrei o viață lejeră cu două excursii pe an în țări străine pe diferite continente, actoria greu îți promite asta însă vine cu multe alte beneficii. Noi lucrăm cu spiritual uman, cu mintea omului. Ce e mai frumos pe planeta asta decât omul? Iar noi lucrăm zi de zi în a încerca să înțelegem omul și la un moment dat ajungem să înțelegem chiar mai mult decât cei care nu sunt actori. Deseori aud expresia “Voi sunteți actori, voi știu că înțelegeți.” În general le recomand să nu facă teatru. Nu pentru că nu aș vrea ca ei să facă asta, ci pentru că cei mai doritori să treacă peste sfatul meu, zicând “Eu totuși vreau să fac teatru”, au făcut deja primul pas și înseamnă că e bine. Teatrul nu este o profesie care te împlinește tot timpul. Nu tot timpul primești rolurile pe care le vrei, nu tot timpul joci în spectacolele pe care le-ai dori. Este o profesie în care te împlinești cam rar, dacă acele împliniri rare merită toate sacrificiile si greutățile care vin cu aceasta.
R.: Care dintre piesele ce se vor juca în actualul program de la teatru te-a marcat cel mai puternic, pe care ne-ai recomanda-o?
D.C.: E foarte complicat pentru că publicul mare are diferite gusturi. Oamenii vin des la ceea ce aud că le-a plăcut altora și depinde de cercul lor de prieteni. Cumva, oamenii vin la toate spectacolele și apoi aleg care le-a plăcut. Deci eu recomand să vină la toate, fiindcă nu prea ai de unde ști ce-ți place. Sunt foarte mulți oameni care toată viața au mers numai la comedie și, când vin la un alt tip de spectacol, rămân plăcut surprinși. Recomand oamenilor să vină la toate pentru că în toate este câte ceva de văzut, iar dacă este unul care nu-ți place poți trimite mail la teatru să-ți zici părerea. Noi lucrăm tot timpul cu publicul si încercăm să fim o echipă căci suntem o mână de actori și vrem să sa le dăm ce i-ar interesa, dar nu exact ce vor ei. Fiindcă dacă dai publicului ce vrea el, va cere des Bendeac sau comedii facile. Aceasta nu ar fi ceva neapărat rău, dar ei nu știu că le-ar plăcea și altceva. Încercăm să găsim o cale de mijloc, să le dăm și ce vor ei dar și ce credem noi că le-ar prinde bine. Spectacolele mele de suflet ar fi: “Povești din bucătărie”, care e cel mai longeviv spectacol de până acum; “Columbinus” a mai fost un spectacol în care m-am simțit extraordinar. Acesta din urmă este un spectacol despre doi atentatori adolescenți din America ce au intrat într-un liceu și au împușcat mai multe persoane, iar acesta m-a ajutat să înțeleg ce e cu ura asta ce există în unii tineri. Suntem o comunitate în acest oraș și încercăm să fim o parte importantă a acestei comunități.
(notă reporter: despre masacrul de la Columbine aici.)
R.: Ce mesaj ai transmite publicului larg pentru a-l motiva să meargă la un spectacol de teatru?
D.C.: De ce este fascinant teatrul? Păi este una dintre cele mai vechi forme de artă. Orice ar apărea nou, tehnologie, tv, internet, Netflix, teatrul pur și simplu nu moare, și te întrebi de ce? Este o chestiune foarte democratică teatrul, e o chestiune profund politică am putea spune. În democrație ai în scenă două roluri cu opinii diferite care au un diferend pe care se contrează. Tu ești al treilea din sală și tu decizi ce este mai bine. Este o formulă democratică extraordinară, este o muncă a creierului foarte sănătoasă. Pe lângă asta, totul se întâmplă acolo în fața ta: îi vezi fața actorului, îi vezi ochii, în sală este energie iar tu ești în comuniune cu mai mulți oameni din acea sala care se uită împreună la cei doi actori care se contrează pe o idee și toți oamenii din acea sală se gândesc împreună la care ar fi rezolvarea cea mai bună a acelei situații. E foarte sănătos să faci asta și e foarte interesant că oamenii ies după spectacol și discută, având o temă propusă din exteriorul cercului lor de prieteni, care a fost pusă într-un mod profesionist si la care s-a lucrat multă vreme pe diferite tehnici prin care idea este transmisă din scenă către public. Lucrul central dintr-o sală de teatru este că se creează o energie, un schimb de energie între actori si public ce nu se poate găsi altundeva.
R.: Pentru încheiere, ai mai avea ceva de adăugat, niște gânduri finale pentru cititori?
D.C.: Oamenii trăiesc pentru cultură. Ei cred că trăiesc pentru altceva, dar de fapt trăiesc pentru cultura. Oamenii trăiesc pentru poezie. Dragostea e o poezie. Faptul că te căsătorești e pentru că crezi în poezia de după. Oricât ai crede că este mai important să-ți cumperi un telefon decât să mergi la evenimente culturale, îți zic că evenimentele culturale stau în sufletul tău ani de zile, iar cumpăratul unui telefon dispare într-o lună și după o lună nu mai faci nici o diferență. Dar amintirile pe care le-ai făcut când ai fost la un spectacol rămân cu tine de-a lungul anilor.
GG